Un obstacol în calea învăţării

    Cea mai mare dintre toate iluziile constă în a pretinde că ştii cea ce nu ştii.

    Ignoranţa autentică nu constituie niciodată o problemă. Când nu ştii, poţi învăţa. Poţi fi instruit.

    Dar atunci când nu ştii şi crezi că ştii, nu poţi fi învăţat. Ai ridicat un obstacol în calea învăţării. Acest lucru este mai rău decât ignoranţa. Este pură autoamăgire!

Energie pozitiva

Spiritul legii si Legea Spiritului

  

    Un sistem de legi exterioare nu poate furniza niciodată îndrumarea specifică de care avem nevoie pentru a ne trăi vieţile în concordanţă cu Spiritul. Pentru a trăi astfel, trebuie să învăţăm să auzim vocea adevărului din inimile noastre.

    Legea Spiritului nu este statică. Deşi vine dintr-o Sursă de mare spiritualitate, ea trebuie să fie exprimată într-un limbaj specific şi în termeni care pot fi înţeleşi de oameni cu o oarecare cultură şi experienţă. Ceea ce spune ceva oamenilor dintr-o perioadă istorică, poate spune altceva sau poate că nu spune nimic altor oameni, dintr-o altă perioadă istorică.

    Aplicaţiile rigide ale legii nu presupun nici o intuiţie şi nici compasiune. În schimb, sensul profund al legii trebuie intuit în aşa fel, încât el să poată fi aplicat circumstanţelor specifice fiecărui individ.

Îndrumare

    Îndrumarea vine atunci când te simţi relaxat şi liniştit.

    Puţin câte puţin, capeţi încredere în înţelepciunea care vine la tine în această stare de relaxare şi linişte, pentru a rosti cuvintele pe care eşti îndrumat să le rosteşti şi pentru a întreprinde acţiunile pe care eşti îndrumat din interior să le întreprinzi – chiar dacă nu înţelegi, întru totul, de ce ţi se cere să le întreprinzi.

    Cunoaşterea intuitivă se bazează pe sentimentul că “e bine” ceea ce spui sau faci – chiar şi atunci când vii cu o soluţie analitică.

    Mai târziu, când priveşti înapoi la ceea ce s-a întâmplat, e posibil să vezi de ce ai fost călăuzit să grăieşti sau să acţionezi într-un anume mod. Adeseori, cea mai potrivită îndrumare pe care o primeşti va fi complet neaşteptată, datorită faptului că ea vine de la un nivel profund de integrare sufletească, în care toate aspectele conştiinţei sunt acceptate cu răbdare. Acesta este nivelul unităţii conştiinţei, iar soluţiile care vin din acest loc par adeseori ciudate minţii ego-ului, cea care analizează problema sau dilema.

Cele două feţe ale lui Dumnezeu

    Dacă te situezi într-o perspectivă spirituală, nu îţi poţi măsura succesul în viaţă, pe baza unor factori externi. Adevăratul succes se măsoară în funcţie de capacitatea ta de a te iubi pe tine şi pe ceilalţi – nu în funcţie de mărimea portofelului, de numărul de diplome, sau de importanţa funcţiei.

    Factorii externi se modifică. Dacă suntem ataşaţi de ei, suferim, atunci când lucrurile se schimbă. Vezi pilda lui Iov. El a pierdut tot ceea ce îi definea viaţa, cu excepţia credinţei. Credinţa i-a dat posibilitatea   de a folosi  fiecare adversitate ca pe un mijloc  de a pătrunde şi mai adânc în iubirea lui.

    Uneori, când îi urăm lui Dumnezeu bun venit în vieţile noastre, El decide să facă curăţenie în casă şi, pentru un timp, totul pare o harababură. Iov nu este singurul care a descoperit acest lucru. Şi tu îl poţi descoperi.

    Dumnezeu este atât Vishnu, apărătorul, cât şi Shiva, distrugătorul. Cu  o mână El ne distruge iluziile, iar cu cealaltă ne ajută să ne dezvoltăm iubirea şi compasiunea.  

Unire

    Pe măsură ce oamenii se aliniază la legea graţiei divine, relaţiile vor căpăta un nou înţeles. Ceea ce doi sau mai mulţi oameni nu puteau face separat, se va întâmpla în mod spontan, atunci când se vor uni.

    Sinergia creativă a unor astfel de relaţii va transcende nevoile şi programele de lucru individuale, atingând vieţi care, altfel, nu ar fi fost atinse niciodată.

Un infanterist al lui Dumnezeu

    Imaginează-ţi că cineva ar veni la tine şi ţi-ar spune: “Astea sunt abilităţile mele. Te rog, foloseşte-le în orice fel doreşti, pentru binele nostru comun. Eu am încredere absolută  că mă vei plăti în mod cinstit şi cu respect.” Ai angaja acea persoană pe loc, nu-i aşa?  Atunci când eşti dispus să-ţi aduci contribuţia, fără să fii ataşat de rezultat, eşti imediat înrolat în lucrarea Spiritului. Devii un infanterist al lui Dumnezeu. Încetezi să-i slujeşti percepţiei tale limitate cu privire la ceea ce e bine pentru tine – şi te pui în slujba binelui tuturor.

Graţie divină

    Atunci când ştim că suntem demni de iubire, nu mai avem nevoie să ne angajăm într-o avalanşă de activităţi menite să ne dovedească, nouă înşine şi celorlalţi, că suntem vrednici. Convingerea noastră lăuntrică cum că suntem vrednici,  ne face capabili de a dărui iubire fără a cere ceva în schimb şi fără a avea aşteptări – creând,  în acest fel, calea pe care se reîntoarce, în mod spontan, la noi.

    Relaţia noastră cu lumea – şi, de aceea, relaţia noastră unul cu celălalt, nu mai este una de manipulare, luptă sau lăcomie, ci una de încredere şi de desfăşurare naturală a tuturor proceselor organice. Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmpla prin noi, pentru că dorim şi putem să o facem – şi nu pentru că ego-urile noastre au nevoie ca acest lucru să se întâmple, pentru a fi validate. Graţia divină se manifestă în vieţile noastre, iar noi suntem atraşi în mod natural către evenimente şi împrejurări la care ne putem aduce contribuţia, cu energia şi atenţia noastră. Deoarece suntem flexibili şi cooperanţi, ne atingem ţelurile – aparent fără efort.

Iubirea nu-ţi cumpără mai multe jucării

    Chiar dacă te hotărăşti să alegi iubirea chiar în acest moment, aceasta nu înseamnă că că vei obţine un Mercedes nou.

    Alegerea iubirii este o alegere mai profundă decât cunosc furnizorii de cristaluri şi asii teoriei abundenţei – pentru că nu trebuie să aleagă numai adultul spiritualizat, ci şi copilul rănit, care nu e sigur că e demn de iubire. Dacă dai crezare învăţaţilor cu străluciri de înger, atunci poţi să baţi din picior chiar acum şi, precum Dorothy (din “Vrăjitorul din Oz”), să te duci direct acasă. Nimeni nu te poate contrazice, dacă asta e de folos.

    Dar dacă nu foloseşte, s-ar putea să realizezi că  Dorothy are de făcut o călătorie în lumea de jos. Acolo ea va întâlni atât îngeri, cât şi demoni. Va trebui să înfrunte întunericul, pentru a găsi lumina. La fel ca noi, ea va trebui să stea fata în faţă  cu aspectele proprii şi ale altora, care îi displac – deoarece aceasta înseamnă călătoria în întregire.

    Acesta nu este genul de iubire din vată de zahăr. Nu este o abordare de tip comercial a mântuirii. Este genul de iubire  de care ai nevoie timp de o viaţă întreagă pentru ca să înveţi să dai şi să primeşti. Este genul de ispăşire ce are loc în tranşee.

Adevăratele recompense

    Faptele spirituale primesc recompense semnificative, dar aceste recompense nu vin la cei care le caută. Darurile Spiritului trebuie oferite fără gânduri ascunse sau ataşamente. Ele trebuie dăruite în folosul celorlalţi, fără a te gândi la felul în care ele ţi-ar fi ţie de folos.

    Darurile făcute în mod spontan şi cu bună credinţă se întorc la donator, mult sporite. Celui care dăruieşte astfel, nu îi lipseşte nimic de valoare şi nu acumulează lucruri de care nu are nevoie.

A crea din perspectiva iluziei lipsei

    Atunci când creăm din perspectiva iluziei lipsei, creăm o mulţime de lucruri de care nu avem cu adevărat nevoie. Şi după aceea, trebuie să găsim un mod de a ne debarasa de ele. Acest lucru ia foarte mult timp, este ineficient şi nu e în folosul planetei.

    Indiferent cât de multe lucruri creăm, nu vom umple niciodată golurile din inimile noastre. Singurul mod în care acel gol poate fi umplut, este să ne dăm seama că avem deja ceea ce ne trebuie. Atunci “golul” devine “un întreg”.

    Dacă am şti că iubirea pe care o căutăm se află în noi, am putea învăţa să ne conectăm la ea în interiorul nostru.

    Atunci ne-am putea aduce singuri iubire, atunci când ne simţim incompleţi sau nevrednici – şi am putea înceta de a mai proiecta nevrednicia noastră în afară, asupra altora şi asupra planetei.

A cere ceea ce vrei

    Atunci când ştii ce vrei, cere.

    Nu pretinde şi nu înnebuni oamenii cu aşteptările tale. Cere, pur şi simplu, fără ocolişuri. Spune oamenilor ce vrei, într-un mod politicos, respectuos. Şi, după aceea, acordă-le libertatea şi spaţiul necesare pentru a-ţi răspunde cinstit.

    Nu forţa pe nimeni.

    Dar nu-ţi reprima dorinţele, doar pentru că ţi-e frică de felul în care s-ar putea ca cineva să reacţioneze la ele.

Nici deţinând controlul, nici lipsit de putere

    Nu există decât două moduri prin care poţi interfera cu fluxul spontan al abundenţei şi graţiei din viaţa ta.

1. Să crezi că poţi controla ce se întâmplă.

2. Să crezi că nu ai nici o putere să faci ceva.

    Niciuna dintre aceste convingeri nu este adevărată. Ambele sunt extreme care duc la presupuneri incorecte şi la un comportament disfuncţional.

    Desigur că, dacă eşti înnebunit să deţii controlul, a crede că eşti lipsit de putere îţi poate aduce un oarecare echilibru. Pe de altă parte, dacă crezi că eşti lipsit de putere, puţină forţă îţi poate fi de folos.

    Noi nu suntem nici lipsiţi de puterea de a ne schimba vieţile, nici capabili de a controla ceea ce ni se întâmplă. În schimb, suntem liberi de a lucra în mod creativ sau reactiv cu evenimentele şi împrejurările care se ivesc în vieţile noastre.

Dorinţă

    Dacă rugăciunea, afirmaţiile şi alte eforturi de a concentra mintea dau uneori rezultate, acest lucru se întâmplă numai atunci când în spatele practicii mentale există o dorinţă puternică.

    Nu este îndeajuns să ceri ceva pe plan mental. Trebuie să ceri cu întreaga ta fiinţă.

    Scoţi la lumină ceea ce doreşti. Promovezi fără ezitare ceea ce doreşti mai mult, atrăgând către tine resursele, asigurând sprijinul şi entuziasmul celorlalţi. Materializezi totul pe baza dorinţei. Fără dorinţă, nu există decât materializare minimă.

    Atunci când încerci să materializezi ceea ce doreşti fără tragere de inimă, reuşeşti doar pe jumătate. De aceea ce cauţi cu putere şi neabătut, învingând toate obstacolele, se împlineşte.

    Ceea ce doreşti şi la ce te gândeşti cel mai mult sunt cele mai puternice seminţe pe care le sădeşti. Viaţa se îndreaptă spre locul unde îţi plasezi energia. Sau, aşa cum a spus Iisus: “Unde ţi-e inima, acolo va fi şi comoara ta”.

Noua paradigmă

    În organizaţiile noii paradigme, indivizii acţionează în colaborare. Contribuţia fiecărei persoane este esenţială, dar nici o persoană nu este star. Starurile sunt îndepărtate, de îndată ce vechea paradigmă începe să dispară în uitare.

    În noua paradigmă, oamenii sunt preţuiţi în funcţie de cine sunt şi ce fac. Ierarhiile sunt înlocuite cu Egalităţi.

Valoarea experienţei

    Dacă ai fi ştiut durerea ce avea să urmeze atunci când ai mâncat mărul, nu l-ai mai fi mâncat.

    Trebuia să mănânci mărul, pentru a cunoaşte durerea.

    Asta nu înseamnă că mărul e rău. Nu înseamnă nici chiar că durerea e rea. Într-un anume sens, amândouă sunt necesare experienţei cunoaşterii.

    Cunoaşterea autentică vine din experienţă.

    De aceea e necesară încarnarea.

    Nu poţi cunoaşte într-un mod detaşat. Pentru a cunoaşte, trebuie să devii. Trebuie să experimentezi.

    Mulţi oameni încearcă să găsească înţelegere spirituală prin conceptualizare – dar asta nu e niciodată o acţiune eficienta. Gândul te poate duce până în prag, dar nu te  poate duce în sanctuarul interior. Dacă vrei să ştii ce se află în partea cealaltă a uşii, trebuie să o deschizi şi să treci pragul.

A elibera trecutul şi viitorul

    Cea mai mare provocare spirituală a noastră este de a fi fericiţi în acest moment. Nu putem fi fericiţi, dacă suntem supăraţi cu privire la ceva ce s-a petrecut în trecut, sau îngrijoraţi cu privire la atingerea unui anume rezultat în viitor.

    Putem fi fericiţi, numai atunci când energia noastră este investită în a lucra cu ceea ce se întâmplă aici şi acum.

Observatorul

    Cele mai multe dintre cărţile noastre de ştiinţă se ocupă de obiecte şi evenimente din lumea exterioară. Rareori îşi îndreaptă atenţia asupra celui care observă.

    Einstein, fiind un om cu simţul umorului, a descoperit că aceasta este singura variabilă neluată în consideraţie. Când el a început să privească la cel care privea, o nouă lume a fost revelată.

    Şi astfel,  Vestul a descoperit ceva ce Estul ştia de un timp: “ceea ce vezi, depinde de felul în care îl vezi”. Cu alte cuvinte, nu există nici o realitate separată de mintea celui care observă.

    Fără conştiinţă nu există experienţă.

    Dacă vrem să înţelegem mecanismele lumii, putem continua să studiem obiectele şi felul în care ele se comportă.

    Dacă vrem să înţelegem natura conştiinţei, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra celui care observă.

    Lumea “spaţiului interior” este la fel de vastă că aceea a “spaţiului exterior”. Într-adevăr, sunt şanse că secretele uneia să fie descoperite în cealaltă.

Mai puţin este mai bun decât mai mult

    La început credem că “mai mult” este răspunsul la percepţia noastră de a nu avea destul. Să avem mai mulţi bani, să fim mai activi, să facem mai multă dragoste.

    Dar, cu timpul, învăţăm că “mai puţin” e mai eficient.

    Mai puţină stimulare, mai puţine relaţii, mai puţină activitate, toate duc la adâncirea experienţei noastre.

    Atunci când ne concentrăm adânc asupra a ceea ce se întâmplă, îl asimilăm în întregime. Atunci, ne simţim satisfăcuţi. Ştim că am avut destul. Nu avem nevoie de mai mult.

Vremea vindecării şi iertării

    Toţi suntem puţin nerăbdători când este vorba de procesul nostru de vindecare şi de ispăşire.

    Vrem să iertăm şi să ne anulăm pe loc vinovăţia. Ne descurajăm dacă continuăm să ne simţim mânioşi, vinovaţi, temători sau plini de resentimente, luni sau ani întregi după ce aceste sentimente au ieşit pentru prima dată la suprafaţă.

    Din nefericire sau din fericire – în funcţie de perspectiva din care privim – trebuie să lăsăm ca vindecarea noastră să ia atât timp cât este necesar!

    Putem dori să iertăm, dar nu ne putem forţa să facem acest lucru.

    Nu există scurtături pentru ispăşire.

    Cu toate acestea, putem învăţa să ne îmbrăţişăm cu compasiune frica sau disconfortul. Putem înceta să ne mai pedepsim pentru că ne simţim vinovaţi, sau pentru că nu iertăm în totalitate.

    Atunci când încetăm să ne mai străduim atât de mult “să fim fiinţe spiritualizate şi să facem totul aşa cum trebuie”, putem permite ca vindecarea noastră să se producă conform propriului ei orar.

Pace în inimile noastre

    Dacă noi căutăm pacea în formă, suntem de obicei dezamăgiţi, pentru că majoritatea formelor sunt uşor de distrus.

    Numai atunci când căutam pacea în inimile noastre, putem găsi iertare pentru toate fragmentele disparate ale experienţei noastre.

Încredere şi eşec

    Atunci când eşuăm, credem că nu suntem suficient de buni pentru a ne împlini visele. Aşa că, cedăm. Ne conformăm. Ne găsim o slujbă sau o relaţie care ne oferă siguranţă.

    Adevărul este, însă, că nu am avut suficient de multă încredere. Nu am crezut suficient de mult în noi sau în ceilalţi. Am încercat să controlăm. Am insistat să ne impunem voinţa. Ne-am speriat şi am ieşit din fluxul creator al vieţii.

    Viaţa nu a fost împotriva noastră. Noi nu am fost dispuşi să avem încredere în viaţă. Nu ne-a plăcut direcţia în care se îndrepta răul şi am decis să înotăm în cealaltă direcţie. Apoi, am obosit şi am renunţat. Putem să dăm vina pe râu. Putem da vina pe noi înşine. Sau putem să ne dăm seama ce trebuie să facem – şi să o facem data viitoare. Putem să avem încredere în râu şi să învăţăm să înotăm în sensul curentului, nu împotriva lui.

Fiori sufleteşti

    Cea mai mare parte din tot ceea ce am construit în viaţă se va reduce la praf şi pulbere. Acest lucru este inevitabil.

    Ceea ce creează mintea trebuie să fie distrus, în cele din urmă, pentru a face loc noilor ei creaţii. Toate formele îmbătrânesc şi ies din uz. Toate clădirile, indiferent cât de bine şi cu cât efort sunt întreţinute, se deteriorează în cele din urmă. Structura de bază nu se mai poate susţine şi nu mai poate fi reparată.Convingerile sunt treptat subminate şi ele de dinăuntru. Cu timpul ele devin şubrede, neclare, supratensionate şi exacerbate. Unele devin găunoase, ceea ce este evident pentru alţii, dar un mister pentru noi. Cu toate acestea, atunci când casa se prăbuşeşte peste noi, suntem foarte surprinşi. Prietenii noştri dau din cap şi spun “noi am încercat să-ţi spunem, dar tu n-ai vrut să asculţi”.

    Asta nu ar trebui să te surprindă prea mult. Atunci când îţi cheltuieşti tot timpul şi toată energia încercând să susţii casa, e greu să crezi că eforturile tale sunt zadarnice.

    Într-adevăr, dacă ai crede aşa ceva, n-ai mai încerca să îndrepţi lucrurile şi le-ai lăsa, pur şi simplu, să se prăbuşească. S-ar putea chiar să pui mâna pe un baros, şi să ajuţi procesul de demolare! Puţini dintre noi sunt dispuşi să înşface barosul, chiar şi atunci când devine evident că mult iubitele noastre convingeri nu-şi mai au rostul. Devenim ataşaţi de noile noastre creaţii.

    Şi astfel, procesul distrugerii are loc în mod inconştient. Ca şi un cutremur, el ţâşneşte din adâncurile sufletului.

    Schimbarea pare că vine din exterior, dar ea are loc cu binecuvântarea sufletului nostru. Atunci când simţim foarte tare nevoia să ne transformăm psihologic, sufletul refuză, pur şi simplu, să mai păstreze vechile sisteme ale negării – şi atunci, întregul edificiu se prăbuşeşte.

A-ţi găsi chemarea

    A-ţi găsi un serviciu şi a-ţi găsi darul nu constituie acelaşi proces. Oricine poate obţine o slujbă. Însă foarte puţini îşi găsesc darul. Sursa darului tău nu se găseşte în afară, ci înăuntru. Nu îl vei găsi, dacă eşti în căutarea aprobării celorlalţi. Trebuie să înveţi să-ţi acorzi ţie însuţi această validare.

    Nu-l vei găsi, dacă încerci să-ţi adaptezi darul la solicitările serviciului tău. În final, e posibil să fii obligat să alegi între unul şi celălalt. Darul tău este o chemare. Reprezintă o muncă pentru o viaţă. Ea (chemarea) începe adânc în tine şi se exteriorizează, pe măsură ce îţi recunoşti darul şi ai încredere în el.

    Acest lucru nu se întâmplă peste noapte.

    Cu cât crezi mai mult în darul tău şi îl dărui fără ataşamente, cu atât mai mult el se multiplică. Ai sentimentul de lipsă, numai  atunci când nu ai încredere în darul tău – sau când pui condiţii ca să-l dăruieşti sau să-l primeşti.

Nevoia de a avea dreptate

    Nevoia noastră de a avea dreptate înseamnă să admitem că suntem egocentrici şi mulţumiţi de noi sau, din contra, ne consideram frustrati. Cineva care are nevoie să aibă dreptate, rareori o şi are – şi, atunci când are dreptate, asta îl costa mult pe el şi pe ceilalţi.

    Îngâmfarea şi mândria stau în calea trezirii noastre. Ele scurtcircuitează procesul nostru de creştere

    Atunci când suntem prea atraşi de ceea ce ştim, uităm că, de fapt, nu ştim prea multe. Începem să ne luăm mult prea în serios. Şi asta înseamnă că avem mai puţini prieteni şi mai puţină pace a minţii. Dacă vrem să trăim mai paşnic, trebuie să recunoaştem că nevoia noastră de a avea dreptate este un semn de imaturitate intelectuală şi de slăbiciune emoţională. Aceasta nu-i foloseşte nevoii  noastre de a evolua, sau de a ne împlini în relaţiile noaste cu ceilalţi.

În căutarea iubirii

    Cel care caută iubire şi cel care dăruieşte iubire trăiesc în lumi diferite. Cel care caută iubire nu ştie cum să  iubească. El este atât de preocupat de cât de mult obţine, încât nu are timp să dăruie celorlalţi. Veşnic măsurând şi numărând, el se retrage în minte şi îşi închide inima.

    Cu toate acestea, până când nu va oferi iubire, el va fi nefericit. Până când nu va dărui, fără să aştepte să primească ceva în schimb, iubirea care se întoarce la el nu va fi niciodată îndeajuns.

Dreptate şi nedreptate

    Dreptatea, cinstea şi egalitatea sunt, adeseori, greu de sesizat. Noi nu venim în lumea aceasta cu aceeaşi cantitate de talent sau de resurse. Faptele noastre bune nu sunt neapărat răsplătite, nici greşelile noastre nu sunt întotdeauna corectate în această viaţă. Dacă există un fel de dreptate spirituală, ea nu este aşa cum ne aşteptam noi. Unii dintre cei mai amabili şi mai generoşi oameni se îmbolnăvesc de cancer şi mor, iar unii dintre cei mai violenţi şi mai abuzivi oameni scapă, aparent fără să păţească ceva.

    Dumnezeu nu are o forţă poliţienească, nici un detaşament de atac – aşa că, dacă tu cauţi un soi de dreptate echitabilă sau cauzală, e posibil să fii dezamăgit. Dar dacă priveşti lucrurile în perspectivă,  vezi că modul nostru de a gândi şi faptele care izvorăsc din el ne ajung, în final, din urmă. Un lup nu este fericit să poarte o veşnicie haine de oaie.

    Ceea ce se află în minte iese, în cele din urmă, afară. Nu poate fi ascuns la nesfârşit. În cele din urmă, puii se întorc acasă, la cuib. Nevăzutul devine vizibil. Păcatul nu mai poate fi deghizat în haine frumoase făcute din bani, putere, privilegiu sau autoritate.

Nevoia de a fi plăcut celorlalţi

    Nu e necesar ca alţii să te placă. E bine când ei o fac – dar nu ar trebui să fie ceva devastator, atunci când nu o fac.

    Propria evaluare de sine trebuie făcută independent de gândurile şi sentimentele altor oameni. Atunci ea este autentică. Este substanţială.

    Este un rezervor de forţă emoţională – la care se poate apela, atunci când apare o necesitate emoţională.

A-ţi aduce ţie însuţi iubire

    Munca ta spirituală se face cu temerile tale, nu cu ale altcuiva. A fi conştient de temerile tale, creează un spaţiu  în care ceilalţi să devină prezenţi alături de tine. Asta nu dă greş niciodată.

    Ego-ul încearcă să iubească, dar nu o poate face. El nu ştie decât cum să pretindă. Iubirea nu vine din ego. Dar ea trebuie să vină la ego – din tine. Iubirea ta pentru partea din tine care se teme, creează siguranţă.

    Acest mod de grijă faţă de sine este activitatea cea mai importantă a vieţii spirituale. Atunci când îţi aduci ţie însuţi iubire, ego-ul nu mai constituie o problemă.

El este o problemă, numai atunci când nu aduci iubire.

A învăţa lecţia

    Adeseori, părăseşti o relaţie sau îţi încalci un angajament pe care l-ai făcut, pentru că nu vrei să te confrunţi cu temerile care te cuprind.

    Această strategie a ieşirii din scenă nu funcţionează niciodată, pentru că nu faci decât să te învârţi în cerc şi să creezi o altă relaţie, sau o altă situaţie, în care trebuie înfruntate aceleaşi temeri. Nu poţi renunţa la lecţie, înainte de a o învăţa. Poate că ai nevoie să experimentezi acea lecţie cu douăzeci de oameni diferiţi, în douăzeci de moduri diferite - dar, în cele din urmă, trebuie să-ţi înfrunţi temerile.

A te accepta pe tine însuţi

    Nu te poţi “forţa” să te iubeşti pe tine însuţi, aşa cum nu te poţi forţa să-i iubeşti pe alţii.

    Iubirea începe cu acceptare. Practică acceptarea - atunci când devii conştient că eşti critic cu tine însuţi şi cu ceilalţi. Fii doar conştient şi acceptă ceea ce se întâmplă... nu te autopedepsi... şi apoi îmbrăţişează-ţi experienţa cu afecţiune. Spune-ţi: “Văd că sunt critic – şi asta înseamnă că sunt speriat”. A te accepta pe tine însuţi în fiecare moment este o muncă spirituală. Este o practică permanentă. Din nefericire, nu există scurtături.  Iubirea lui Dumnezeu pentru tine merge pe urmele iubirii şi acceptării tale de sine.

A lua înapoi ceea ce ai dat

   Nu vei experimenta adevărata intimitate cu cineva, dacă îţi petreci viaţa  încercând să le faci plăcere altora. E posibil să cauţi aprobarea şi să o găseşti pentru o vreme – dar e numai o chestiune de timp, până când ea va deveni o închisoare. Cine se dăruie pe sine, va trebui să se ia înapoi  – mai curând sau mai târziu. Cine aşteaptă să fie salvat de altcineva, îl va învinovăţi pe acesta, atunci când salvarea nu apare. Cine spune “da” pentru că se teme să spună “nu”, va spune “nu” în cele din urmă – dar acesta nu va fi un “nu” blând şi plin de compasiune. Va fi un “nu” aspru şi neiertător al celui care încearcă să supravieţuiască, al celui care se teme că va fi sufocat. Va fi strigătul celui care se simte trădat, deşi, de fapt, s-a trădat singur.

A întoarce şi celălalt obraz

    Atunci când vezi cu Sinele tău Adevărat, nu vezi decât Adevăratul Sine în ceilalţi. A vedea cu Sinele tău Adevărat înseamnă a vedea dincolo de măştile pe care ceilalţi le poartă peste esenţa lor. Înseamnă să-i vezi prin iubirea ta şi prin acceptarea sinelui tău.

    Atunci când te priveşti pe tine cu compasiune, îi vezi şi pe ceilalţi la fel, chiar şi atunci când ei încearcă să te atace. Înţelegi că ei încearcă să-şi proiecteze ura de sine asupra ta, deoarece pentru ei este prea înspăimântătoare ca să o poată privi. Aşa că, nu ataca la rândul tău. Aminteşte-le doar cine eşti – şi oferă-le iubirea de care au cu atâta disperare nevoie şi pe care nu ştiu cum să o ceară.

Întregire

    Să nu fii surprins atunci când oamenii vin la tine, aşteptându-se ca tu să-i redai lor înşile. E ceva obişnuit. Dar nu te lăsa amăgit. Tu nu poţi întregi pe altcineva, nici altcineva nu te poate întregi pe tine.

    Fiecare din voi trebuie să-şi găsească propria întregire.

    Fiecare din voi ştie că îi este deja îndeajuns lui însuşi.

Sentimentele sunt uşa către inimă

    E uşor să citim cărţi şi să ne trăim spiritualitatea la nivel intelectual... uşor – adică, până când viaţa intervine şi ne face bucăţi. Atunci suntem obligaţi să pătrundem mai adânc în spiritualitatea noastră.

    Toţi vrem să ne simţim plini de pace, dar viaţa nu este întotdeauna liniştită. Uneori se întâmplă ceva care ne ridică probleme sau ne aruncă o provocare, iar noi trebuie să ne îmbrăţişăm întreaga experienţă.

    Asta înseamnă să ne facem timp ca să simţim cu curaj, tot ceea ce simţim. Negarea sentimentelor noastre nu va duce la pace.

    Cei cărora le este teamă să-şi înfrunte sentimentele, pot folosi meditaţia şi alte practici spirituale ca unelte ale negării. Ei pretind că sunt fericiţi, deşi nu sunt. Ei încearcă să se descotorosească de sentimentele stânjenitoare, în loc să le întâmpine ca pe nişte mesageri ai sufletului.

    Sentimentele noastre sunt acolo pentru un motiv anume. Ele sunt o cale câte inimă.

    Sentimentele puternice se ivesc, atunci când trebuie deschisă uşa către inima noastră.

Olarul şi lutul

    Tu eşti cel care decide ce va fi viaţa ta. Tu dai viaţă fiecărei relaţii şi fiecărei circumstanţe care îţi iese în drum. Dacă tu nu i-ai da viaţă, suflu, sens, scop, ea nu ar avea nimic.

    Nimic din toate acestea nu există separat de tine. Tu însă crezi că da.

    “Tu”, cel pe care-l cunoşti, este un efect, nu o cauză. Acest “tu” se identifică cu lucruri exterioare şi se autodefineşte în raport cu ele. Şi astfel, tu eşti ridicat în sus şi tras în jos, exaltat şi umilit, de toate nesfârşitele permutări ale gândului, emoţiei şi experienţei. “Tu”, cel pe care-l cunoşti, este afirmat de toate aceste autoidentificări şi vătămat de distrugerea lor perpetuă. De ce să menţii vie această dramă? De ce să cauţi stabilitate şi pace, prin ceea ce nu este nici stabil, nici plin de pace? Tu nu eşti numai cupa sau potirul, ci şi olarul care le modelează şi le dă formă. Nu eşti numai lutul, ci şi cel care suflă viaţă asupra lor.

Ghizi şi Guru adevăraţi

    Adevăratul ghid sau guru nu deţine adevărul într-o măsură mai mare decât tine. Poate că el are doar mai puţine păreri, mai puţine prejudecăţi, mai puţină îngustime de vederi, mai puţină nevoie de a discuta în contradictoriu, de a conceptualiza, judeca sau condamna.

    După ce şi-a rezolvat propriile blocaje care îi obturau adevărul, învăţătorul autentic te poate ajuta şi pe tine să ţi le recunoşti pe ale tale. El nu te poate duce la adevăr, dar îţi poate arăta ce te împiedica să-l vezi.

A vedea lampa, sau abajurul

    Adevărul nu este exclusivist. El ne aparţine nouă tuturor în mod egal.

    Conceptele exclusiviste ale adevărului sunt iluzorii – indiferent din ce tradiţie vin .

    Toţi suntem raze de lumină ascunse sub abajururi de diferite culori şi mărimi. Şi avem întotdeauna posibilitatea de a alege să vedem lumina din fiecare, sau să fim preocupaţi doar de abajur.

    Cei ce te iubesc văd lumina din tine. Ei nu se concentrează asupra umbrelor pe care le proiectezi.

De-a v–aţi ascunselea

    Adevărul este atot prezent. Conştientă noastră despre el poate să vină şi să plece – dar adevărul rămâne aşa cum este. E ciudat faptul că, atunci când ne relaxăM şi încetăm să-l mai căutăm, noi devenim conştienţi de adevăr – şi nu mai suntem conştienţi de adevăr, atunci când începem să-l căutăm.

    E imposibil să-ţi găseşti adevăratul Sine – pentru că partea din tine care-l caută este chiar aspectul care-l ocultează. Imediat ce începi să cauţi adevărul, el se ascunde.

    Învăţătura ezoterică occidentală are marele orgoliu de a pretinde că adevărul poate fi găsit. Acesta este rezultatul inevitabil al unei minţi care a pierdut legătura cu natura şi cu propria ei întrupare fizică.

    Adevărul doar este. El poate fi experimentat în cadrul momentului, dar nu poate fi conceptualizat, El nu există separat de momentul în care este experimentat.

Înainte de gând

    Atunci când gândurile încetează, conştiinţa rămâne.

    Când respiraţia se sfârşeşte, firul de trestie deţine încă potenţialul sunetului. Nu are importanţă dacă trestia va fi culeasă vreodată. Nu are importanţă dacă un alt gând se iveşte pe ecranul conştiinţei. Atunci când vin gândurile, există o conştientă a gândurilor. Când gândurile nu mai vin, nu mai există decât conştienţa. Acel cava care este anterior gândului este în tine – dar nu-l poţi găsi gândindu-te la el.

A rămâne în centru

   

    Nu mintea e problema.  Felul în care este folosită mintea este ceea ce ajută sau care pune piedici.

    Atunci când sufli printr-un fir de trestie gol, scoţi un sunet frumos care devine, fără efort, tăcere. Când mintea e liniştită, gândurile se ivesc în mod spontan, se oferă şi mor în vânt. Nu există nimic complex aici.

    Scopul nu este acela de a face că gândirea să dispară, ci de a o încetini – în aşa fel încât să vină să se odihnească în propriul ei recipient. Tot ceea ce iese în evidenţă cu privire la individ, tot ceea ce separa şi divide, rămâne în ceea ce nu a cunoscut niciodată diviziunea. Numeşte-o iubire, compasiune, inimă-minte. Numele nu contează.

    O dată ce te afli în acel loc, nu mai doreşti să fii nicăieri altundeva. O dată ce te odihneşti în acea pace, nu mai poţi fi atacat de gândurile tale, sau de cele ale altcuiva.