Părintele Filothei Faros, Manual de iubire,firea dragostei, Editura Egumenița, 2005 p. 27-41
Caracterul psihosomatic alcomunicării interumane
Mult înainte ca atracția erotică să apară ca un interes pentru trupul celuilalt, copiii învață că simțămintele difuze care îi îndeamnă la o explorare reciprocă a celuilaltsunt rele. Gradul de disconfort pe care îl poate da o astfel de prejudecatăpoate varia de la perplexitate pentru unii, rușine pentru alții,și vinovăție pentru restul. Copiii preiau de la maturiideea că trupul uman este spurcat, goliciunea trebuind evitată cu orice preț; dacă a fi pus în situația să privești sau să fiiprivit este taxat ca un rău imens, cu mult mai primejdios este să îmbrățișezi sau să fii îmbrățișat de cineva.
Lecția aceasta este învățatăde timpuriu și se înrădăcineazăadânc. Strigătul „nu atinge” se aude fără încetare. „Să fii atins e rău, să îlatingi pe celălalt [copil] nu este permis.” Interdicțiile pot să difere în funcție de vârsta copiilor șide principiile familiei, dar mesajul este clar, copiii nu trebuie să se atingăunul pe altul, în special băiețiipe fetițe, dar și invers. În anumite cazuri, acolo unde s-aadâncit sentimentul că îmbrățișarea este ceva păcătos, opreliștile se întipăresc atât de adânc în sufletulcopilului, încât nu vor mai putea fi șterse niciodată: De cele mai multe ori însă, mesajul se insinueazătacit. Părinții sunt de cele maimulte ori un exemplu negativ pentru felul în care poate fi evitată îmbrățișarea, plecând chiar de la relația lor. Nu-și ating unulceluilalt nici măcar mâna, ca să nu mai vorbim de faptul că rar ajung să se maisimtă în largul lor atunci când își îmbrățișează proprii copii. Este tipic exemplul cu tatălcare într-un anumit moment decide că fiul sau fata cea mică sunt prea mari casă li se mai permită să șadăpe genunchi sau ca să mai fie sărutați, în afara gesturilor formale; aceasta în ciuda faptului că copiiitânjesc în continuare după astfel de manifestări de tandrețe. Părinții de genul acesta ajung să nu-și mai permită o exprimare spontană a sentimentelor prin mijlocirea trupului,cum ar fi îmbrățișarea sau mângâierea, manifestări prin care toatecreaturile vii caută îndeobștecăldură și încurajare și care, în special la copii se identifică cuînsăși viața.
Există studii medicale demne de crezare care susțin că de îmbrățișare depinde dacăcopilul nou-născut va trăi sau va muri. S-a constatat într-adevăr că indicelede mortalitate este foarte mare în maternitățile unde hrana șiîngrijirea pruncilor sunt în general foarte bune, dar lipsesc gesturile de afecțiune față de nou-născuțiprecum mângâierea și îmbrățișarea. Experimentele pe animale arată că stimularea trupului prin astfelde gesturi trimite mesaje care stimulează encefalul și determină reacțiidecisive la nivelul întregului organism. Concluzia ar fi că stimularea prin atingereare un caracter vital pentru dezvoltarea nou-născutului și că privarea lui de așa ceva pune în pericol însăși dezvoltarea lui sănătoasă.
Nimeni nu a calculat consecințele limitării acestei stimulări prin atingere lacopilul de vârstă preșcolară,dar presupune că, prin aceasta, are loc deja o anumită pervertire delocneglijabilă a unor tendințecurate, dorinței lui de a îmbrățișa pe altul asociindu-se pe viitor sentimente de rușine și de vinovăție. Între timp vaafla că nu trebuie să-i atingă pe ceilalți și, cu toate că nuînțelege încă rațiunea acestui fapt pierde putința de a mai îmbrățișa spontan sau de amai ține de mână unprieten când se plimbă cu el, toate gesturile prin care prietenii își arată sentimentele de tandrețe unul față de celălalt începând să fie percepute ca lucruri rușinoase. Se poate spune că nevinovăția deja a dispărut.
Pe măsură ce copiii cresc, elanul de a îmbrățișa se preface într-o tendință către ironie șiîncăierare, spre dispute șiciocniri, care vor da adolescențilormăcar acum, ocazia de a avea o anumită atingere trupească. Simt și ei, în sfârșit, că pot trece cu vederea interdicțiile părinților care le-auparalizat întreaga copilărie, inițiind tot felul de jocuri cu caracter erotic cu prietenii de ambele sexe.În aceste momente tinerii simt că au scăpat de sub influența părinților, dar se înșealăamarnic. Este adevărat că se găsesc puțin în afara sferei directe de influență a părinților, însă modullor comportamental esențiala fost deja fixat de convingerile care le-au dominat întreaga copilărie.
Îmbrățișarea ca mod spontande exprimare a tandrețeiși a camaraderiei, limitatăîn mod dramatic la vremea ei, încetează să mai fie altceva decât provocaresexuală și mijloc pentruatingerea obiectivelor concrete atât de specifice masculinității exacerbate. În conformitate cu comandamentelemitului masculinitățiisexualizate, nu este bine ca fetele să urmărească vreo relație sexuală în această etapă a dezvoltării lor,ci trebuie să încerce să o evite pe cât posibil. În ceea ce privește pe băieți, din această perspectivă, îmbrățișatul are osemnificație și o utilitate diferită, mitul masculinității provocatoare impunând băieților să atingă și fetelor să se lase atinse, chiar dacă îmbrățișarea băieților în cele din urmă le va „alunga”. Dispoziția lor de a le atinge pe fete oferă acestoracriteriul prin care îșipot evalua farmecul feminin de care dispun.
Când există deja între doi îndrăgostiți o relație trupească, îmbrățișatul ca mijloc de comunicare non-verbală ajungesă fie limitat, dacă nu chiar desființat cu totul, deoarece conform logicii masculinității sexualizate îmbrățișatul constituiedoar o etapă premergătoare, inevitabilă, care deschide calea actului ce va sfârși în pat. Or, în acest caz, atunci când drumuleste deja deschis de lipsa oricăror interdicții, îmbrățișatul apare ca timp și energie pierdută, o amânare inutilă a împlinirii sexuale.
Din momentul în care încep să doarmă împreună,unele perechi țin să adoptefilosofia promovată de acele manuale de specialitate care tratează „cum s-ofaci” și în care se acordămult spațiu „tehnicii” îmbrățișării. În cazurile acestea dragostea este condusă într-o zonăimpersonală, în care partenerii se regăsesc reduși doar la funcțiaunor organe, îndepărtându-se tot mai mult de sentimente; erosul devine ceva cepoate fi folosit sau mânuit cu dibăcie, și nu o realitate ce trebuie și poate fi trăită cu mare intensitate sufletească. Până la urmă, totul ține de îndemânare, de un meșteșug ce poate fi deprins precum orice altă meserie sau sport de performanță; pentru a fi profesionist în cele aledragostei este necesar ca cineva să știe doar cum să-șimiște mâna și unde să-și pună gura sau limba. Unirea erotică se limitează astfel la întâlnireaunor organe sau părțianatomice luate separat „amputate” cumva de restul trupului. Astfel în numeleeliberării sexuale, oamenii nu sunt chemați să învețe cum să îmbrățișeze un alt om, ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt.
Părerea că tehnica sexuală este totul și că practica (antrenamentul) face desăvârșită experiența erotică nu este nouă. Înainte cu mulți ani, ideea aceasta îșigăsea expresia clasică în cuvintele romancierului francez Honoré de Balzac,care susținea că atunci cândo femeie se dăruiește trupește unui bărbat este ca și cum s-ar pune o vioară în mâinile unei gorile. Prin această observație Balzac intenționa desigur să facă un compliment femeii; de fapt, descria femeia ca peun instrument ce poate fi folosit, evident spre plăcerea celuilalt, așa cum reiese din simpla observație că vioara nu se poate auzi pe sine atuncicând se cântă la ea. Ceea ce Balzac deplângea, mai degrabă, era neputința gorilei de a face muzică de bună calitatechiar și atunci cânddispune de un instrument atât de sensibil precum este femeia.
Această asociere a femeii cu un instrumentsexual stăruie atât în mintea bărbaților, cât și în cea a femeilorcontemporane. O confirmare foarte semnificativă (de-a dreptul jubilantă) aacestui fapt vine chiar din partea femeilor, și în special a acelora care luptă pentru egalitatea sexelor. Multedintre aceste femei se fac ecoul desăvârșit al lui Balzac, insistând că în timpul relației trupești bărbații sunt ca niște gorile care nu știucum să exploateze mai bine femeia, exprimând și ele pretențiaca gorilele să învețemăcar cum s-o facă într-un mod cât mai satisfăcător. Oasemenea așteptare condamnă definitivposibilitatea stabilirii unei legături de dragoste autentice. Preocupareobsesivă cu tehnicile de folosire a celuilalt transformă persoanele în obiecte,îmbrățișarea devenind o știință a excitării spre satisfacerea voluptății și pentru atingerea orgasmului.În loc să fie împărtășirea unor sentimente dragostease transformă mai degrabă într-un schimb de servicii cu caracter impersonal,care nu face decât să deterioreze legătura reală a celor doi îndrăgostiți. Se ajunge la situația că nici unul nu mai prețuiește unicitatea celuilalt, în caz de ceartă sau de despărțire tot ce are de făcut un iubit, pentru a-și găsi alt partener, este să caute pe cineva care va fiîn stare să execute mai satisfăcător mișcărilepe care le presupune relațiatrupească.
Când însă îndrăgostiții se prețuiesc unul pe altul capersoane, urmărind realizarea unei legături trainice este necesar să evite greșeala fatală de a crede că îmbrățișatul este doar un mijlocpentru atingerea unui scop specific relațieisexuale. Îmbrățișarea este un mod fundamental de comunicare, este glasul tăcut care evităcursele cuvintelor, atunci când este chemat să dea expresie anumitor dispoziții de moment cu un caracter deosebit.
Cuprinderea în brațe a celuilalt întinde o punte separațieinaturale, pe care nici un om nu poate s-o evite, dând sentimentul uneiputernice legături între doi oameni. Atunci când întind mâna unul către altulîn mod spontan pentru a comunica gestual, doi îndrăgostiți se ating în aceeașimăsură în care reușesc s-o facă și prin cuvinte, confirmându-și astfel încrederea pe care o au unul față de celălalt printr-o permanentă reînnoire a dăruirii reciproce ce seregăsește în gesturi. Având în vederecă este parte a unui dialog interior, care nici nu începe și nici nu poate sfârșiîn pat actul îmbrățișării celuilalt îi ajută să se simtă mai siguri unul de altul.
Când într-o legătură de dragoste nu există aceastăsiguranță interioară și exterioară, atunci îndrăgostiții se pot atinge trupește,dar nu se ating în sentimente. În acest caz e posibil ca simțămintele lor să nu fie mult diferite de cele ale unornecunoscuți care se îngrămădesc șovăind, fără să vrea, foarte aproape unul de celălalt,într-un autobuz aglomerat. Acceptă pasiv situația creată încercând, poate, să nu-șisimtă trupul până când vor ajunge la destinație, acolo unde, în final, se vor despărți ca și cum nimic esențial nu s-ar fi întâmplat.
Pentru doi parteneri în dragoste această situație este foarte dureroasă, dacă nu chiar tragică. Greu sepoate închipui ceva care să fie mai bine ticluit, în sens negativ, care să-iumple de disperare și de mânie, de singurătate, derușine și deznădejde, pe cei care în tăcere șiobscuritate, trebuie să atingă șisă fie atinși de un partener indiferentsentimental, știind că gesturile de tandrețe ale aceluia sunt numai și numai pentru satisfacțietrupească. În aceste condițiiîmbrățișarea nu exprimă nici căldură șinici apropiere. Este un gest plat care așteaptăceva în schimb și care conduce doar la ceea ceare pretenția să obțină, adică oferirea unui serviciu.
Este crucial pentru noi să conștientizăm că îmbrățișarea, ca șivederea, gustul sau auzul, reprezintă pentru făptura umană nevoi și activitățiorganice indispensabile. Îmbrățișarea unui semen satisface adânca noastră nevoie pentru oprezență și mai substanțială a celuilalt în viața noastră fiind premisa pentru o comunicare deplină cucelălalt.
Când cineva se apropie de partenerul său sufletește, sentimental și duhovnicește, este firesc să simtă nevoia de a-l atinge și trupește.Orice tip de comunicare umană are în mod normal un caracter psihosomaticpresupunând o dimensiune trupească tot așacum există una sufletească șiduhovnicească. Numai o concepțiedeformată, dualistă în esențaei, despre firea umană identifică îmbrățișarea oamenilor cu lucrarea de procreere, legând-oneapărat de activitatea sexuală. Reproducerea și dispoziția către relația sexuală are dimensiunea ei trupească specifică, dar edezgustător să se confunde cu orice prilej îmbrățișarea cu actul de împreunare. Aceastăidentificare nu este specifică firii umane, ci este impusă de o anumită înțelegere anormală, dominantă, în zilele noastre, deseorifiind cea mai importantă cauză a imoralității în dragoste deși pare să urmărească exactcontrariul.
Cu siguranțăcă mulți factori și situațiiau contribuit la sexualizarea trupului; elementul pietist din viața Bisericii l-a sprijinit și l-a întărit în mod evident mai mult decât orice altceva, devenind cauzaprincipală a suferinței de-a dreptul stupide,veacuri de-a rândul, a nenumărate zeci de milioane de oameni. Pietismul estecel care a întinat conceptual ideea de a te manifesta trupește în orice fel, iar prin aceasta a zădărnicitsatisfacerea celei mai umane nevoi, aceea care ține de o reală comunicare psihosomatică între oameni. Erotizarea trupului atransformat în voluptate nevoia umană de a-ți atinge prietenul șide a fi atins de el, nevoie firească pe care a simțit-o și a exprimat-o, spre exemplu,iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul atunci când a căzut lapieptul Învățătorului în timpul Cinei celeide Taină. Excesiva sexualizare a trupului a pervertit această nevoie umanăsuperioară – prezența fizică a celuilalt în viața noastră -, copleșindbietul om cu tot felul de vinovății,nevroze, boli psihice șitrupești, pentru a-l conduce, înfinal, la o moarte lipsită de orice demnitate, îngropat în rușine, eșec,disprețuire de sine1 și singurătate.
Puținelucruri sunt atât de inumane ca întreruperea bruscă a oricărei îmbrățișăritrupești cu care se confruntăcopilul în jurul vârstei de zece ani la care se adaugă preluarea, indirectă,poate, a mesajului că îmbrățișarea trupească este o manifestare absolut sexuală și că, prin urmare, este permis să atingă și să fie atins numai de cine poate fi iubit (erotic) saupoate deveni partener în dragoste. Se înțelegecă odată ce a primit acest mesaj, copilului nu îi este îngăduit să manifestenici un fel de tandrețe pentru prietenii sau colegiide același gen, situație ce poate duce cu timpul la apariția unei anormalitățierotice. Ca rezultat al acestei restricțiinefirești, o mare parte a tendinței de afectivitate către ceilalți este deturnată, devenind cauza manifestărilor patologice de mai târziu,ceea ce va da naștere la probleme foarteserioase, precum violențade pe stadioane sau altele chiar mai rele. Faptul că oamenii nu se mai potatinge cu afecțiune unul pe celălalt determinăcreșterea violenței, ca o nevoie de contact pervertită (demonizată).
Acest mod de înțelegere deformat este răspunzător, în principal de atragerea și încadrarea (ghetoizarea) unora în societateahomosexualilor, pentru că, pe de o parte, sexualizând înclinația firească spre dragoste, nu li se lasă o altăposibilitate de expresie afară de comportamentul de tip „sexual”2, iar pe de alta, instituționalizândstereotipul masculinitățiisexualizate, va fi de-a dreptul imposibil pentru unii să se conformeze uneiîncadrări standard atât de strâmte. Este trist că cei ce ar putea să contribuiela contestarea stereotipului masculinitățiisexualizate, păstrându-șiunicitatea individualitățiilor sfârșesc, pur și simplu, în a crea șiei un alt stereotip, de data aceasta antimasculin - și ajung astfel dintr-o speranță oproblemă în plus. Trebuie accentuat cu tărie că aceste concepții nu au nicio legătură cu tradiția creștină autentică, în care trupulare în mod normal o participare firească la comunicarea umană. Pentru întărireacredibilității acestei afirmații, ar fi suficient să avem în vedere mărturiaimpresionantă din viața Sfintei Maria Egipteancascrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. În ea se menționează faptul că atunci când Avva Zosima a întâlnit-o pesfântă pentru a doua oară în pustie, aceasta „i-a dat după obicei părinteluisărut (dragoste) pe gură”. Descrierile manifestărilor trupești de tandrețeîn Noul Testament sunt ample șiemoționante. Un exemplu de genulacesta este consemnat de Ioan Evanghelistul atunci când spune că ucenicul celiubit a căzut la Cină pe pieptul Lui (Ioan 21:20) adică al Mântuitorului. Deasemenea, foarte impresionantă este atitudinea plină de tandrețe pe care femeia păcătoasă o are față de Hristos, atunci când aducând un alabastru cu mir și stând lângă picioarele Lui înapoi, plângând aînceput a uda picioarele Lui cu lacrimi și cu părul capului ei le ștergea și săruta picioareleLui și Le ungea cu mir.(Lc. 7, 37-38). Dacă scena aceasta s-ar repeta în zilele noastre într-uncadru similar, ar constitui un scandal uriaș. Este interesant că atunci când Hristos a înțeles că gazda Sa Simon Fariseul s-a scandalizat că i-a permis femeiipăcătoase să-L atingă cu atâta tandrețe, ține să îi spună de față cu toți: Am intrat în casa ta și sărutare nu mi-ai dat (Lc. 7:44-45), evidentconsiderând sărutarea respectivă ca o condiție ce se cuvenea respectată când era vorba de primirea iubitoare a unuioaspete.
Când efesenii își iau rămas bun de la Apostolul Pavel în Milet, apare și această precizare: căzând pe grumajii lui Pavel, îl sărutau pe el (Fapte,20:37-38). Foarte multe epistole ale ale Noului Testament se încheie cu îmbrățișăripe care Pavel ține să le menționeze în mod special, scriindu-le chiar cu mâna lui. Larândul lui, Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe destinatarii scrisorii salecu: Îmbrățișați-vă unii pe alțiicu sărutarea dragostei.
În necrologul pentru fratele său Satiro, Ambrozieal Milanului dă glas tulburătoarelor sentimente ce le nutrea față de acesta: „Cât de dulci erau promisiunile ultimelornoastre sărutări, în toiul cărora trupul tău gata de moarte a înțepenit, dându-șiultima suflare. Mi-am strâns atunci mâinile mele în jurul tău, în timp ce-ți furam ultima răsuflare a gurii, poate așa m-aș fiputut face părtaș la moartea ta, dar în timp cete țineam, deja te și pierdusem.”3
Când diaconul din Biserica veche spunea la Sfânta Liturghie „unii pe alții primiți-vă, unii pe alții îmbrățișați-vă”4,cei credincioși își dădeau unul altuia sărutul dragostei pe gură. Toți cei prezenți cuprindeți-vă, îmbrățișați-vă, sărutați-vă bucurați-vă împreună”5spuneaSfântul Ioan Hrisostom. Este posibil ca această îmbrățișare să se fi desființat în popor,rămânând doar la nivelul clericilor, numai atunci când sexualizarea trupului –care este în cele din urmă o imoralitate respingătoare instituită de „morala”puritanismului s-a strecurat în spiritualitatea Bisericii. Faptul că etosul6vechi al Bisericii nu cunoștea sexualizarea trupului apare evident din felulîn care, în secolul al IV - lea după Hristos, Sfântul Chiril al Ierusalimuluicomenta faptul că bărbații și femeile mature se botezau în grup dezbrăcați: „O! minunatlucru! Goi erau în vederea tuturor și nu se rușinau. Cu adevărat l-ați imitat pe întâiul zidit Adam, care în rai gol era și nu se rușina”7. Merită consemnat șiaceea că clericii care celebrau taina botezului ungeau cu ulei binecuvântat penoii botezați „de la partea de sus până lacele de jos”8 care erau goi în văzul tuturor în urma întreitei cufundări în apabotezului.
În ciuda deteriorării survenite în etosul creștin se mai păstreazăîncă în viața liturgică a Bisericii indicii ale vechiului mod bisericesc de viețuire, care nuajunsese să se altereze. Spre exemplu, în cadrul liturghiei preotul slujitordin altar îi îndeamnă la un moment dat pe credincioșii din biserică cuurmătoarele cuvinte: „să ne iubim unii pe alții”. În realitate acestîndemn nu e astăzi decât o chemare la un schimb de îmbrățișări între cei prezenți ca o dovadă adragostei (trebuie știut că în vorbirea bisericească cuvintele a săruta și a iubi sefoloseau cu ambele înțelesuri)9Acest schimb de îmbrățișări ale iubirii care se întâmplă să mai aibă loc în mănăstiri laimpresionanta vecernie a duminicii din Săptămâna Brânzei premergătoare PostuluiMare10,cândva legată și de obiceiuri laice foarte frumoase și emoționante, se maipoate regăsi și în îndemnurile imnelor bisericești ale Învierii, atunci când cântăm „Paștile, cu bucurieunii pe alții să ne îmbrățișăm”.
În toate lucrările de sfințire ale Bisericii – la botez, hirotonii, căsătorii,maslu, spovedanie – este cuprinsă cumva îmbrățișarea (atingerea)trupească. Toate aceste lucrări sfințitoare au loc prin hirotesie – punereamâinilor –, care, în practică, este adesea neglijată sau este substituită prinpunerea epitrahilului. Situația a apărut probabil atunci când mentalitateabisericească a ajuns să fie contaminată de hidoasa imoralitate apuritanismului, care, după cum am spus, a dus la o nepermisă sezualizare atrupului.
Așa cum se poate vedea, în aceste situații de practicăbisericească ce presupune apropiere trupească, s-a trecut la pedepsireatrupului pentru un păcat care este al spiritului11sau al duhului. Întrucât duhul este cel ce judecă trupește în spațiul duhului artrebui să aibă loc și această intervenție curățitoare. Altfel, oricât am trata trupul ca țap ispășitor, nu vom obține nimic bun,afară de cultivarea unei ipocrizii care își caută justificarea.
1Disprețuirea de sine este ovirtute atunci când se împletește cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, El fiindsingurul care poate reînnoi firea căzută; dacă nu această disprețuire poate ducela deznădejde și la sinucidere [n. trad.]
2Așa cum astăzi pentru un bun certificatsocial se cere să fii corect din punct de vedere politic, adică să accepți toate tezelepostmodernității (orientări sexuale aberante, egalitatea între sexe, interzicereapedepsei cu bătaia a copiilor etc.) așa și în cazul de față se poate vorbi deimpunerea indirectă a unei corectitudini sexuale, de genul celei amintite(masculinitate sexualizată) din partea unei anumite mentalități sociale.[n.trad.]
3Sf. Ambrozie al Milanului, On hisbrother Satyres, II, 19, 20, The Fathers of the Church, The CatholicUniversity of America Press, Washington DC, 1953, Vol. 22, p. 170.
5Ioan Hrisostom Cateheze, Cuvântul al II-lea, 28; Ilie A.Vulgaraki, Catehezele lui Chiril al Ierusalimului, Ierapostoli Theorisis, p.521
10E vorba de Vecernia iertării, care a fost rânduită pe considerentul căpostul trupesc capătă valoareduhovnicească.
11Cuvântul pneuma are în neogreacă mai mult sensul de spirit, spiritualitate și mai puținde duh. În spațiul eclesial însă nu se vorbește decât despre duh, nous-minte, inimă, toate având oconotație duhovniceasc. Am optatuneori pentru termenul spirit pentru a evidenția funcția cugetătoare, rațională, logică a omului aflată cumva în opoziție cu cea duhovnicească (n. trad.).
Filothei Faros_Manual de Iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu