E posibil ca scopul nostru să fie să ajungem într-un loc plin de pace – dar, dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să ne angajăm să fim cu noi înşine, chiar şi atunci când nu avem o stare de pace.
Când suntem furioşi sau trişti, de obicei încercam să alungăm acele sentimente cât mai departe de noi. Sau încercăm să le analizăm – ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru.
Majoritatea dintre noi caută să ajungă la cer cu o rachetă. Noi vrem să trecem de la durere la extaz – fără să trebuiască să schimbăm autobuze (sau trenuri). Dacă la asta se referă călătoria, de ce atunci cei mai mulţi oameni înaintează pe cărare, cumpărând grămezi de amintiri?
Poate că ei ştiu ceva ce noi nu ştim. Poate că ei ştiu că este mai bine să facem cu bună credinţă, pas cu pas – decât să încercăm să facem saltul broaştei, sărind din prima încercare la pasul douăzeci şi şase.
E nevoie de curaj pentru a ne accepta sentimentele. Şi e nevoie de mult exerciţiu, până când învăţăm să o facem în mod eficient.
Dar care este alternativa? Dacă noi insistăm în a ne nega sau intelectualiza sentimentele, vom rata ocazia pe care ele ne-o oferă pentru a trăi o transformare reală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu