Înfruntându-ne propria ruşine
• Ţi s-a spus vreodată: „Eşti o ruşine...” sau „Ar trebui să-ţi fie ruşine de tine?”
• Cum ai reuşit să înfrunţi sau să acoperi ruşinea pe care ai simţit-o în acel moment?
Înfruntând ruşinea pe care nu o meriţi
Pentru a ne putea vindeca de această ruşine, mai devreme sau mai târziu va trebui să stăm faţă în faţă cu sentimentele pe care le avem pentru persoana sau persoanele care ne-au provocat-o. Când ducem cu noi o ruşine pe care nu o merităm, suntem purtătorii unor resentimente care acţionează precum un ferment la adresa celui care ne-a „infestat”. Dacă nu scăpăm de resentimentele noastre punem o piedică mare în calea vindecării/eliberării de ruşine.
Un lucru rămâne cert: faptul că cineva ne-a făcut să simţim ruşine ne rămâne imprimat în realitatea noastră, şi nimeni nu o poate şterge de acolo. Noi nu putem anula ceea ce ni s-a făcut! Am fost răniţi şi purtăm cu noi cicatricea rănii noastre! Singura realitate asupra căreia putem interveni este cea a sentimentelor noastre interioare: a ceea ce simţim! Întrebarea este: Cum putem schimba noi ceea ce simţim?
Răzbunarea nu ne aduce vindecarea! Nu face decât să înrăutăţească situaţia. Uitarea nu este de folos. Dacă avem impresia că am uitat, probabil doar am reuşit cu succes să ne comprimăm amintirile în subconştient, de unde mustesc şi alimenteză cu otravă alte surse ale durerilor noastre. În plus unele lucruri nu ar trebui niciodată uitate. Singura opţiune reală pe care o avem este actul iertării celor care ne-au provocat ruşinea- cu acelaşi har care ne permite nouă să ne iertăm pe noi înşine (completare personala: cu aceeaşi iubire).
Câteva consideraţii despre Iertarea persoanei care ne-a făcut să simţim ruşine
1. Iertarea este dificilă
2. Prima persoană (si uneori singura) care se vindecă prin iertare, este de fapt cea care oferă iertarea (cea care iartă)
Să iertăm persoana care ne-a adus ruşine este o dramă personală care se derulează în cinci secvenţe majore:
Secvenţa 1. Blamarea celui care ne-a ruşinat
Reţinem persoana care ne-a provocat ruşinea, pentru a răspunde pentru acţiunea lui/ei. Dacă nu tragem la răspundere persoana pentru ceea ce ne-a făcut, atunci nu o vom putea ierta în totalitate.
Secvenţa 2. Renunţăm la dreptul nostru de a ne face dreptate
Pretindem doar ceea ce ni se cuvine, echilibrat, din ceea ce cerem socoteală – dreptul la imparţialitate, la echitate, să ne îndreptăm atenţia la ele şi apoi să luăm în considerare toate posibilităţile. Apoi vom renunţa la dreptul nostru. Suntem de acord să lăsăm rezultatul nedecis.
Secvenţa 3. Ne revizuim imaginea despre persoana care ne-a ruşinat
Când intrăm în contact cu resentimentele noastre ne învârtim mintea în jurul lor şi avem aceeaşi senzaţie ca şi atunci când am avea pe limbă o tabletă amară şi când o gustăm, mintea noastră reactualizează imaginea celui care ne-a ruşinat. Îl proiectăm ca şi când ar fi un monstru, pentru ceea ce este şi pentru ceea ce ne-a făcut nouă. Îl vedem şi-l simţim, în întregimea persoanei lui doar în funcţie de ceea ce ne-a făcut. Pe măsură ce înaintăm în procesul iertării, ni se schimbă şi viziunea de monstru, în una de fiinţă umană cu slăbiciunile ei, care a greşit, în fapt, nu cu totul diferită de noi înşine.
Secvenţa 4. Ne revizuim sentimentele faţă de cel care ne-a provocat ruşine
Mulţimea resentimentelor îngheţate din adâncul nostru începe să se topească şi compasiunea începe să-şi facă loc prin mica deschidere a inimii noastre învârtoşate. Durerea noastră se amestecă cu furia noastră. Simpatia ne netezeşte sentimentele. Conştiinţa noastră este invadată de un sentiment mai degrabă de bine decât de distrugere, la adresa persoanei care ne-a provocat ruşine.
Secvenţa 5. Acceptăm pe cel/cea care ne-a făcut inacceptabili
În ultimul act al dramei noastre, oferim celui care ne-a ofensat, harul care Domnul ni l-a dat nouă. Nu doar că-l scuzăm ci îl şi acceptăm. Îl reintegrăm în viaţa noastră ca pe o fiinţă umană ce este. Există posibilitatea ca să nu avem aceeaşi relaţie ca înainte. Chiar dacă nu vom putea fi reconcilianţi, nu resentimentele noastre determină aceasta.
Câteva sfaturi când vrem să iertăm pe cel/cea care ne-a făcut să purtăm ruşinea
Sunt câteva greşeli comune pe care cel care iartă le face, chiar dacă este bine intenţionat. Putem să le evităm simplu şi să scăpăm in acest fel de anume frustrări inutile.
1. Să încercăm în primul rând să înţelegem
Înainte de a ne grăbi cu iertarea ar trebui să înţelegem situaţiile. Când încercăm să înţelegem intenţiile şi greşelile atunci putem cu uşurinţă să facem anumite concesii. Cu toate că putem face aceste concesii, acesta nu-l eliberează total de vină. El/ea însă nu trebuie să acţioneze în mod identic cu noi, fiindcă încă s-ar putea să nu avem capacitatea totală de înţelegere şi singura noastră opţiune este încă a blama şi a ierta.
2. Să facem distincţia între ceea ce poate fi lăsat de o parte şi ceea ce cu adevărat trebuie să iertăm
Uneori trebuie să ne dovedim mărinimia, să fim un suflet larg – suficient de larg să putem pune deoparte imperfecţiunile oamenilor înainte de a ne grăbi să-i iertăm.
Părinţii noştri care au fost „destul de buni” , au făcut cum au putut mai bine în creşterea noastră, merită să beneficieze de mărinimia noastră. În acelaşi timp pot exista situaţii clare pentru care trebuie să-i blamăm şi apoi să-i iertăm.
3. Să nu ne pripim
Poate dura o perioadă până să putem ierta persoana care ne-a făcut să purtăm nemeritat ruşinea. Trebuie să fim conştienţi că nu ne vindecăm de ruşine cu un simplu impuls al iertării. Operaţiile pe suflet necesită timp pentru vindecare şi recuperare.
4. Să nu aşteptăm prea mult
Dacă aşteptăm prea mult, resentimentele se înfiltrează în porii personalităţii noastre. Ne preiau identitatea. Resentimentele noastre ne pot prelua atât de mult încât înlăturarea lor presupune o adevărată desprindere a unui important segment din noi înşine.
5. Să fim concreţi
Iertăm oamenii pentru ceea ce au făcut şi nu pentru ceea ce sunt! Îi iertăm pentru ceea ce ne-au făcut, apoi îi acceptăm pentru ceea ce sunt!
6. Să nu aşteptăm ca vinovatul să se pocăiască
Vinovatul nostru ar putea să fie iertat mai uşor dacă ar cădea în genunchi în faţa noastră şi şi-ar pune singur cenuşă în cap. Dar dacă aşteptăm ca el să cadă la picioarele noastre s-ar putea să aşteptăm degeaba. S-ar putea să ne atârnăm vindecarea proprie, de cineva care niciodată nu ar putea admite ca ne-a provocat ruşine.
7. Să nu iertăm niciodată dintr-un sentiment al datoriei
Vom ierta cu adevărat abia atunci când vom dori să facem aceasta sau cel puţin atunci când ne decidem că dorim să vrem să iertăm. Dacă vom ajunge atât de departe harul ne va învăţa în continuare ce avem de făcut.
8. Începeţi prin repetiţie/pretindeţi dacă este nevoie
Încercaţi să acţionaţi ca şi când aţi fi iertat. Există o demarcaţie foarte subtilă între a pretinde că facem ceva şi efectiv a începe să facem acel ceva. Putem începe prin a nutri gânduri de iertare când încă nu simţim asta şi prin a zice cuvinte de iertare chiar dacă încă nu intenţionăm aceasta. S-ar putea să depăşim demarcaţia dintre a pretinde şi a face efectiv, fără a prinde de veste.
9. Fiţi pregătiţi să iertaţi în tăcere, dacă situaţia o cere
Iertarea este un proces în general destul de dificil şi poartă în sine o anume doză de frică şi risc. Uneori s-ar putea să fim nevoiţi să acceptăm să facem actul iertării şi să lăsăm cuvintele şi întâlnirea personală pentru momentul când va fi vremea potrivită. Când timpul va sosi, s-ar putea să realizăm că nici nu mai este nevoie de cuvinte, o simplă privire fiind suficientă.
Când cu adevărat vom fi iertat, constatăm că am eliberat un prizonier şi că acel prizonier de fapt suntem noi înşine. De acum ne vom ne vom afla în har şi vom învăţa progresiv să dansăm...
Acest material l-am primit de la Maicuta Rafaela -
una din "fetele" dragi ale Maicii Siluana -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu