Cea mai mare parte din tot ceea ce am construit în viaţă se va reduce la praf şi pulbere. Acest lucru este inevitabil.
Ceea ce creează mintea trebuie să fie distrus, în cele din urmă, pentru a face loc noilor ei creaţii. Toate formele îmbătrânesc şi ies din uz. Toate clădirile, indiferent cât de bine şi cu cât efort sunt întreţinute, se deteriorează în cele din urmă. Structura de bază nu se mai poate susţine şi nu mai poate fi reparată.Convingerile sunt treptat subminate şi ele de dinăuntru. Cu timpul ele devin şubrede, neclare, supratensionate şi exacerbate. Unele devin găunoase, ceea ce este evident pentru alţii, dar un mister pentru noi. Cu toate acestea, atunci când casa se prăbuşeşte peste noi, suntem foarte surprinşi. Prietenii noştri dau din cap şi spun “noi am încercat să-ţi spunem, dar tu n-ai vrut să asculţi”.
Asta nu ar trebui să te surprindă prea mult. Atunci când îţi cheltuieşti tot timpul şi toată energia încercând să susţii casa, e greu să crezi că eforturile tale sunt zadarnice.
Într-adevăr, dacă ai crede aşa ceva, n-ai mai încerca să îndrepţi lucrurile şi le-ai lăsa, pur şi simplu, să se prăbuşească. S-ar putea chiar să pui mâna pe un baros, şi să ajuţi procesul de demolare! Puţini dintre noi sunt dispuşi să înşface barosul, chiar şi atunci când devine evident că mult iubitele noastre convingeri nu-şi mai au rostul. Devenim ataşaţi de noile noastre creaţii.
Şi astfel, procesul distrugerii are loc în mod inconştient. Ca şi un cutremur, el ţâşneşte din adâncurile sufletului.
Schimbarea pare că vine din exterior, dar ea are loc cu binecuvântarea sufletului nostru. Atunci când simţim foarte tare nevoia să ne transformăm psihologic, sufletul refuză, pur şi simplu, să mai păstreze vechile sisteme ale negării – şi atunci, întregul edificiu se prăbuşeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu